Amaraciunea despartirii

Recunosc ca cel mai greu e sa ma despart de oameni la care tin, oameni cu care am impartit si bune si rele, ne-am bucurat impreuna, ne-am mai suparat unii pe altii. Fara aceste ingrediente nu s-ar fii inchegat prietenii. Astazi oficial m-am despartit de biroul la care am stat o perioada de timp, biroul pe care il lustruiam daca nu zilnic cel putin a doua zi. M-am despartit de colegii cu care dezbateam spete, si ii intrebam despre Stefan cel Mare, cum strangea impozitele?!!, ce facea pe timp de pace?!!! si o intrebare mi-a ramas, cum isi trata prietenii?!!
De colegi mai am de spus multe lucruri, dar sa nu uit sefele, aici subiectul e mai sensibil, cand esti angajat nu poti sa spui nimic bun de sefu, apoi cand nu mai esti angajat iti dai seama ca nu e chiar asa cum gandeai. Oricum un lucru pot sa il afirm: toata stima si respectul meu. Iar de lucruri bune despre ele nu am sa iti spun, pentru ca pana nu cunosti un om, oricat ti-ar spune o alta persoana despre ea, tu o cunosti prin ochii acelei persoane si nu prin ochii tai.
Revenind la colegi,caci cu ei am petrecut multe ore, imi e mila de ei pentru ca i-am lasat fara ajutorul meu, nu era el prea mare, dar macar era. Ma simt ca un condamnat la moarte ce i s-a oferit o ultima masa (ceea ce s-a si intamplat), ce inapoi nu mai poate sa se intoarca si sa ramana. Trebuie sa pleci dintr-un loc in care te-ai simtit bine. Gandul ca trebuie sa o i-au de la capat, sa invat lucruri noi, sa leg relatii, sa o i-au iar de la zero. Parca am muncit in zadar, nu am crescut. Dar asta este viata, trebuie mereu sa te adaptezi, la oameni, la mediu, la locuri noi. Iar de la inceput.